Invitaţii nostrii:
  • Părintele Arsenie, călugăr şi preot la Mănăstirea "La Malvialle" din Franţa
  • Klaus Kenneth, un profesor elveţian, convertit la ortodoxie
Impresiile unui participant
Am ajuns la Grolley, la Mănăstirea Notre Dame du Rosaire. Vremea e suprinzător de frumoasă pentru un început de noiembrie. Clădirea impozantă e înconjurată de copaci bătrâni. În apropiere se văd o pădure şi un sat. În depărtare - Alpii. În ciuda şoselei din apropiere, liniştea domneşte în acest colţisor, iar un duh de pace pluteşte parcă în aer. Spre surpinderea mea, sunt mulţi cei care venit să petreacă un altfel de sfârşit de săptămână. Cunoscuţi şi necunoscuţi... încă. Mă bucur să fiu aici. Atmosfera e veselă, ca de vacanţă. În acelaşi timp nu uităm scopul principal pentru care ne aflăm aici – de a ne întări în credinţă, de a găsi răspunsuri la frămâtările noastre spirituale.
Sâmbătă, după Sfânta Liturghie, agapă, jocurile pentru copii şi fotbal, începe conferinţa. Părintele Arsenie, călugăr şi preot la Mănăstirea La Malvialle din Franţa, e tânăr, poate chiar din generaţia mea. Dar, cu siguranţă, dintr-o altă lume. Lumea părintelui e lumea unui fiu de preot care a crescut în Hristos şi a unui om care nu a lipsit NICIODATă de la Sfânta Liturghie!
Părintele vorbeşte cu naturaleţe şi cu umor despre cum să trăim creştineşte. Prin botez, pocăinţă şi conform "platformei-program a creştinului": "Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie , în frângerea pâinii şi în rugăciuni" (Fapt.Ap. 2:42). Aşa trăiau primii creştini care alcătuiau Biserica lui Hristos în urmă cu 2000 de ani şi aşa ar trebui să trăim şi noi astăzi. Sfânta Evanghelie este aceeaşi: pentru mireni şi pentru călugări, pentru femei şi pentru bărbaţi, pentru primii creştini şi pentru oamenii secolului XXI.
Sunt impresionată. Nu doar de erudiţia părintelui, de usurinţa cu care răspunde la orice întrebare, de modul în care nu se sfieşte să fie critic. Ci mai ales de efectele pe care cuvintele părintelui le au asupra mea. Ajung direct la inimă şi în acelaşi timp mă pun gânduri. Mă fac să mă îndoiesc de lumea mea mică, de planurile mele mărunte şi să mă întreb care este "soft-ul" Domnului pentru mine.
Timpul se scurge repede, se pun întrebări, uităm de cafeaua de la ora 16 şi preferăm să continuăm conferinţa. La fel s-a întâmplat şi duminică. Părintele Arsenie a vorbit atunci, printre altele, despre transformările pe care Biserica şi Sfânta Liturghie le-au suferit. Credincioşii interesaţi au pus întrebări, discuţia s-a prelungit, iar pentru următoarea conferinţă al lui Klaus Kenneth nu a mai ajuns timpul.
Klaus Kenneth, un profesor elveţian, convertit la ortodoxie, ne povesteşte, sâmbătă, despre viaţa şi drumul său lung către credinţă. Născut catolic, lipsit de dragoste, neglijat şi abuzat în copilărie, tânărul Klaus porneşte în căutarea adevărului şi a iubirii. Străbate Pământul de mai multe ori, trece prin marile religii ale lumii (Islam, Hinduism, Budism), deprinde învăţăturile indienilor americani, se scunfundă timp de şase ani în lumea neagră a drogurilor şi apoi în cea înspăimântătoare a ocultismului şi a esotericii. Nimic nu a putut umple golul din sufletul său.
Dar, într-o zi, aude vocea Domnului care îi spune: "vino. ţi-am iertat totul". Klaus îl primeşte pe Hristos în viaţa sa, sufletul său începe să se vindece treptat, se botează ortodox.
Văd feţe uimite în jurul meu, iar eu sunt şocată. Nu doar de incredibilele şi înspăimântătoarele experienţe prin care acest om a trecut. Ci mai ales de lumina pe care Klaus, un cunoscător dinăuntru, o aruncă asupra marilor religii ale lumii, de modul în care necuratul lucrează în lume.
Sunt emoţionată de dragostea sa vie şi angajată pentru Hristos. După ce o jumătate din viaţă, a bâjbâit în întuneric, acest om îşi pune viaţa în slujba credinţei. Traduce cărţi pe teme de ortodoxie, scrie şi ţine conferinţe în toată Europa despre experienţele sale, despre dragostea nemărginită a lui Hristos pentru noi, spune adevărul despre religiile asiatice, iniţiază proiectere umanitare în Kenia, Muntenegru şi Serbia.
Într-adevăr, la Grolley, am petrecut un altfel de week – end! Iau cu mine acasă, o mulţime de trăiri intense, mai multă pace în suflet şi convigerea – pe care cei doi invitaţi mi-au insuflat-o – că Hristos ne vrea vii în credinţă şi plini de iubire.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
De la întâlnirea noastră duhovnicească, nu au lipsit însă nici buna dispoziţie, mâncărurile tradiţionale româneşti (la loc de cinste au stat purcelul fript, mititei şi grătarele), activităţiile sportive şi artistice pentru cei mici şi cei mari. Drept concluzie aş cita-o pe Adela: "A fost minunat. Dacă s-ar organiza din nou săptămâna viitoare, aş fi prima acolo".
Iar eu aş avea o singură chestiune de reclamat: a trecut prea repede! Acum îmi pare rău că nu am venit de la început, de vineri seara...

Ioana Günzl